Analizînd la rece manifestările de stradă izbucnite în ultimele zile, nu te poți împiedica să remarci că fiecare popor are trăsături de caracter proprii, la fel cum are fiecare individ.

Goethe spunea cîndva ”Întotdeauna am simțit o profundă tristețe la gîndul că poporul german, în care fiecare individ este atît de respectabil, luat la grămadă este atît de lamentabil”. Uneori, s-a dovedit că la noi, românii, e puțin invers.
Putem avea existențe terne, mărunte, șterse, sărmane, dar cîteodată suntem capabili de momente de spectaculoasă solidaritate, de minunată interconectare sufletească.



”Deșteaptă-te române” a fost scris de poeți pentru a lansa un mesaj elocvent de trezire a poporului român, răbdător, în general, la maxim. Politicienii, din care am făcut și eu parte, prin pragmatismul lor, reușesc în general să transmită mesaje corecte poporului, să-l liniștească, să transmită, dacă sunt de bună credință, speranța unui trai mai bun în viitor, speranța unui loc de muncă. În acest fel încearcă, normal, să-și mențină și propria poziție politică.

Din păcate, actuala conducere a țării, prin tupeul nemăsurat pe care îl demonstrează principalii săi exponenți, Băsescu, Udrea, Boc șamd scoate la iveală adevărul crunt, anume că pentru ea puterea e un instrument pe care e dispusă să îl păstreze cu orice preț, cu orice sacrificiu, mințind, călcînd în picioare principii, orice valoare dar, mai ales, valorile democrației în ansamblul lor. Românii sunt răbdători, cum spuneam, sunt modești, se mulțumesc cu puțin și dispuși să facă sacrificii, uneori supreme. Acest lucru l-a înțeles și l-a speculat abil și pervers Traian Băsescu. Românii nu sunt în stradă doar pentru neajunsuri, pentru cu au frig în case și frigidere goale. Ei sunt pe stradă mai mult pentru că au fost jigniți în ființa lor, li s-a călcat în picioare demnitatea proprie, la nici două decenii după ce abia și-o recîștigaseră cu sînge, riscuri și sacrificii umane.

Impunerea prin forță, prin dictat, a supremației unui singur om, nu a mai putut fi înghițită în momentul în care cetățenii au fost loviți în, poate, cel mai sensibil punct: sănătatea lor și a familiilor.

De ani de zile, presa semnalează furturile și jafurile din sectorul sanitar, nu era nimic nou sub soare, dar, în momentul în care s-a depășit orice limită și s-a încercat să se impună jaful ca regulă, prin lege, s-a umplut paharul. A fost greșeala capitală a acestui regim. Chiar dacă a încercat să dreagă busuiocul prin retragerea legii sănătății și reintegrarea doctorului Arafat, a uitat să retragă și restul de legi promovate prin mizerabile asumări ale răspunderii, și să reintegreze specialiștii îndepărtați de politruci. Cu o floare nu se (mai) face primăvară.
Acum, mai au o singură șansă teoretică, aceea de a limita pierderile prin alegeri anticipate. Dacă nu vor avea parte de mintea de pe urmă, soarta lor va fi mai cruntă decît a țărăniștilor, în 2000.
Timpul nu mai are răbdare cu ei, iar românii descoperă ce înseamnă recîștigarea demnității prin ieșirea în stradă, prin ”scenele de uliță”, cum le numea un alt rebel anti-putere, gazetarul Eminescu acum un veac și mai bine.

Mult comentatul sondaj de sfîrșit de an al IMAS vine mănușă, aparent, pentru cei de la putere, care au prins glas pe ultima sută de metri și s-au repezit să profețească, iar, moartea USL. În realitate, s-ar putea ca efectul să fie exact invers, iar sondajul să servească intereselor USL și nu celor ale adversarilor acesteia.

Plasată sub cota psihologică de 50%, USL ar trebui, după mintea sforarilor PDL, să fie demobilizată, ba chiar să se întărească puternic curentul de opinie din interior care militează pentru separarea celor trei partide.

Să trecem peste faptul că pedeliștii salută cu mare satisfacție datele prezentate de un institut, IMAS, pe care nu demult îl trînteau de toți pereții pe motiv că ar fi mașinăria de falsuri a lui Sorin Vîntu.

Să trecem și peste altă ciudățenie, anume dezvăluirea directorului IMAS, Alin Teodorescu, făcută la B1TV cu puțin timp înaintea sondajului, potrivit căreia Băsescu a picat anul trecut la 7% încredere și de atunci nu se mai poate ridica, în timp ce respectiva cercetare sociologică îl dă la 12,9%, adică aproape dublu.

Să luăm, deci, de bune datele sondajului și să ne imaginăm ce impact ar putea avea ele. Desigur, e posibil ca membri ai USL să fie amărîți de căderea în sondaje și chiar să dea tîrcoale partidelor din arcul puterii, considerînd că alianța nu mai are viitor.
E posibil, deși mult mai improbabil, ca alți membri să facă presiuni asupra conducerilor de partid pentru destrămarea USL și promovarea unor candidaturi separate. Deocamdată, Antonescu și Ponta nu vor să audă de rupere și își strunesc partidele destul de bine.

La fel de bine, însă, am putea asista la o mobilizare a membrilor PNL, PSD și PC tocmai din cauza scăderii în sondaje. Mult mai grav ar fi fost pentru alianță, credem noi, un sondaj măsluit care să scoată USL la 70%, mult peste zestrea reală; abia atunci s-ar fi putut vorbi de o demobilizare autentică, produsă de confortul cifrelor. Sociologii știu demult că cel mai mare risc e ca cifrele prea mari din sondaje să țină electoratul dur în casă, la vot, pe motiv că ”oricum cîștigăm”.
În 2007, spre exemplu, suspendarea lui Băsescu nu a dus la risipirea alegătorilor PDL, ci, dimpotrivă, la mobilizarea lor nebănuită.

Destinderea poate fi mult mai periculoasă decît disperarea.

Pe de altă parte, majoritatea uslașilor știu un adevăr incontestabil: migrația spre putere înaintea alegerilor nu este accesibilă decît unui număr redus de oameni. Tot mai redus.

UNPR, spre exemplu, care s-a dovedit casă bună pentru mulți oameni din USL, ar avea nevoie de minim 7% în alegeri doar ca să își mențină actualii parlamentari pe posturi. Or, formațiunea lui Oprea are cca.40% la nivel național, dar numai dacă stabilim procentul ca într-un banc celebru: 0,8% în Alba, 0,9% în Călărași și tot așa. În medie, însă, nu depășește 1%.

Nici PDL nu își va putea menține toți parlamentarii actuali, și nici chiar UDMR, în condițiile apariției a două noi partide maghiare.
Mai grav, Sulfina Barbu a anunțat oficial că noile colegii vor fi stabilite după rezultatele ultimului recensămînt, ceea ce va înseamnă un parlament mai subțire cu vreo 70 de aleși.

Concluzia e aspră: mulți chemați, puțini aleși. Puterea nu are locuri nici măcar pentru actualii oameni, darmite să îi mai înghesuie și pe stranierii de la USL.

Soluția, în acest caz, rămîne, cum spuneam, mobilizarea pe pozițiile actuale și readucerea USL la un scor corespunzător.

Europa a eșuat în încercarea de a modifica tratatul UE, dar un pas înainte a fost, totuși, făcut, adică introducerea unor reglementări mult mai stricte în ce privește deficitele bugetare, ceea ce merită salutat. Întrebarea este ce are de făcut România în perioada imediat următoare, pentru a fi sigură că se pune de acord cu noile cerințe.

Desigur, achiesarea la noile norme financiare decise la Bruxelles poate fi interpretată de mulți drept o cedare parțială a suveranității naționale, dar cred că nu ar trebui, cel puțin noi, românii, să ne îngrijorăm sub acest aspect. Faptul că președintele pleacă la summit fără o minimă consultare (dacă a făcut-o, dar pe șest, e același lucru!) pe temele de discuție cu guvernul, cu BNR, nu mai vorbesc de opoziție ori societatea civilă, dovedește că liderii țării sunt, de fapt, primii care calcă în picioare suveranitatea națională, adică a poporului.
Poate, dacă ar fi făcut-o, Traian Băsescu nu ar mai fi pus, de-a dreptul hilar, problema încetinirii progresului statelor avansate ale UE, pentru a putea fi prinse și de altele din urmă, ci s-ar fi gîndit la metode ca să apăsăm noi pe accelerator.

Nu mai vorbesc că șeful statului s-a grăbit să aplice iar una dintre șmecheriile sale consacrate, aceea de a introduce pe agenda națională anumite teme care îi convin sub pretexetul că le cer cancelariile europene. Mă refer la iuțeala anunțului privind necesitatea modificării rapide a Constituției, pentru a fi pusă de acord cu noua decizie europeană privind deficitul bugetar, anunț care maschează, mai mult ca sigur, dorința rezolvării cu totul altor probleme politice, strict în beneficiul actualei puteri.

În realitate, adevărata problemă e, cum spuneam, ce are de făcut România în perioada următoare pentru a fi sigură că respectă deficitul bugetar în paralel cu luarea de măsuri pentru ieșirea din criză, ceea ce înseamnă crearea de locuri de muncă, stimularea consumului, garantarea protecției sociale șamd.

Din acest punct de vedere, o spun cu toată tăria, prima măsură este demisia actualului cabinet. Emil Boc trebuie să înțeleagă că rolul său e încheiat și că trebuie să lase locul unei echipe de adevărați profesioniști, conduși de un tehnocrat de excepție, care să poate gestiona criza. Sfertodocții și semianalfabeții trebuie înlocuiți cu somități în domeniile majore, obtuzitatea trebuie să lase locul viziunii coerente, de ansamblu și de viitor.

Fără asemenea măsură urgentă, perpetuînd vechile năravuri ale luării de decizii guvernamentale strict din perspective electorale, hrănind de la buget clientela politică și ignorînd adevăratele necesități la nivel național, România riscă să ajungă, pînă în toamna viitoare, într-o situație care ar putea sugera o Europă nu cu două viteze, cum s-a discutat pe la colțuri după summit, ci cu trei, după modelul butadei populare ”încet, încetișor și pi loc”. România fiind, evident, în a treia categorie.

Momentul adevarului: Mircea Geoană nu a fost niciodată un lider autentic, ci, trebuie să o spunem, doar un actor foarte bun. Școlit în sistemul american, cu principiile de bază ale comunicării excelent însușite, el nu a fost vreodată, în politică, mai mult decît un actor, care a interpretat întotdeauna partiturile scrise de alții.

Dacă tot s-a împrumutat și se împrumută de bani pe toate părțile, inclusiv pentru construit piscine olimpice în sate cu o sută de locuitori, poate nu ar fi rău dacă guvernul Boc ar face un mic împrumut în contul democrației.

Un împrumut care să permită organizarea de alegeri separate, locale și parlamentare, și nu așa cum vrea puterea, comasate pe motiv de economie la buget. Nu am spus-o eu primul că democrația costă scump, pe cînd dictatura e ieftină. Comasarea alegerilor e, indiferent de motiv, o decizie catastrofală pentru România, mai ales că ea naște o situație-limită. Dacă actualul regim prelungește mandatele tuturor aleșilor locali cu aproape 6 luni, din iunie pînă în noiembrie anul viitor, pentru a putea suprapune alegerile cu cele parlamentare, se creează un precedent mai mult decît periculos. Care ar putea ispiti următorul regim, oricare ar fi el, să pluseze la o prelungire de un an sau chiar mai mult, ceea ce ar echivala cu un haos cvasi-generalizat. Actualii aleși ai nației au jurat, să nu uităm, pe Biblie să respecte Constituția necondiționat, iar cetățenii, pe de altă parte, au votat pentru un mandat de patru ani. Schimbînd regulile jocului din mers, regimul Băsescu ar încălca și Constituția, și voința cetățenilor, dintr-un singur foc. 
Legea administrației publice locale spune clar că mandatele aleșilor locali, de patru ani, se prelungesc doar în caz de război sau catastrofă. De război nu se pune problema, la cum se prezintă situația în plan geopolitic, cît despre catastrofă, numai guvernarea Boc s-ar mai încadra, cît de cît, la această categorie, dar e greu de crezut că acesta va fi motivul pe care același guvern îl va furniza oficial.
Așa că singura ”soluție” rămîne un abuz incalificabil, de nimic acoperit legal, care ar putea genera situații de maximă gravitate, cum ar fi contestarea de către cetățeni a unor decizii luate de primari în perioada de prelungire ilegală a mandatului. Așa că o variantă rezonabilă ar fi cea sugerată de mine, potrivit căreia guvernul să ia un mic împrumut extern, dacă nu mai are bani, și să lase alegerile separate, așa cum se derulează în orice stat civilizat de pe planetă. Criza nu e doar în România, ci în toate statele europene, unele chiar în situații mai grele decît a noastră, dar nicăieri nu s-a pus măcar problema unei amînări a alegerilor, așa cum s-a decis la noi, ceea ce ne aduce, pentru a cîta oară, în una din cele posturi care au născut celebra expresie ”ca la noi, la nimenea...”. 

O lecție din care România ar avea multe de învățat: pînă și o țară temperamentală politic precum Italia a putut, în situații de criză, să ofere un exemplu impresionant de mobilizare și înțelepciune, pentru constituirea unui nou cabinet.
Desemnat duminică seara premier, în locul lui Berlusconi, fostul comisar european Mario Monti a reușit în numai două zile să rezolve toate problemele, să depășească toate barierele și să elaboreze un cabinet nou, pe care îl prezintă azi președintelui. Au fost, trebuie spus din capul locului, două zile de negocieri intense, într-un moment extrem de dificil pentru țară, cu nervii încordați la maxim și cu o criză rînjindă la ușă. Și totuși, echilibrul și înțelepciunea lui Monti, pe care am avut onoarea să-l cunosc personal acum cîțiva ani, și-au spus cuvîntul, iar Italia înfruntă criza cu un nou guvern, mai bine pregătit. De cealaltă parte, România, confruntată cu o criză la fel de grea ca Italia, oferă spectacolul unui haos politic deplin, în care premierului i se bat apropouri prezidențiale pe bază de arestări să își ia tălpășița ori măcar să facă o remaniere, iar în Senat e nevoie de o săptămînă doar pentru a se demara procedura de schimbare a unui lider necorespunzător.

S-a produs o fisură importantă în corul lăudătorilor măsurilor luate de guvernul Boc, deși ea a trecut insuficient observată, în presă. E vorba de un interviu dat de Theodor Stolojan, în care punctează cîteva motive pentru care românii nu ar trebui să fie foarte liniștiți în viitorul apropiat și care mi se pare salutar, deși, personal, aș împinge lucrurile chiar mai departe.

Concret, Stolojan afirmă, într-un interviu pentru ziare.com, că România se confruntă cu alte riscuri majore decît cele vehiculate în mod curent, la loc de cinste figurînd datoria externă de 97 de miliarde de euro, pe care o consideră un risc enorm pentru România, pe locul doi ca importanță fiind situația sistemului bancar. Și mai atrage atenția că e riscant să compari România cu Grecia, atît timp cît țara uleiului de măsline are un PIB de 27.000 de dolari pe cap de locuitor, în timp ce noi avem 8000.
Foarte corect. Și ar mai fi o diferență, aș adăuga eu: guvernele Greciei s-au împrumutat în neștire, ducînd țara la o datorie publică uriașă, pentru a permite grecilor să beau Uzo la taverna din colț și să rîdă fericiți, cu burta la soare, în timp ce guvernele de dreapta ale ultimilor ani de la noi s-au împrumutat pentru a pompa, pe mai departe, prin contracte de stat, bani către marea clientelă de partid. Într-o parte avem o țară ai cărei locuitori s-au cam dezvățat de ideea muncii susținute și care au dus-o exagerat de bine, exagerat de mult timp. De cealaltă, avem o țară în care au sărăcit milioane și s-au îmbogățit enorm cîțiva.

O regulă economică de fier spune că, în momente de criză, trebuie să dirijezi, ca stat, puținele resurse disponibile strict către acele domenii care sunt capabile să producă și, totodată, să atragă și investiții private, și să sacrifici, temporar, alte sectoare mai puțin rentabile.
Așa cum am atras atenția și altădată, însă, la noi s-a continuat într-o veselie distribuirea cît mai unitară a banilor, după principiul anteriului lui Arvinte, ceea ce a însemnat că găurile negre au continuată să rămînă găuri negre. Guvernarea PSD, din care am făcut parte, a fost acuzată că a privatizat anumite mari companii, precum Sidex, ori Petrom, încasînd prea puțini bani pentru ele. Nu comentez aici subiectul prețului, numai mințile obtuze ar putea pune astfel problema, dar am să amintesc, totuși, că prin asemenea privatizări s-a pus în primul rînd capăt activității unor găuri negre de proporții. Guvernarea de dreapta, care trebuia, chipurile, să stimuleze economia, a transformat, mai nou, în găuri negre pînă și companii care au fost profitabile chiar la stat, precum Poșta Română sau CFR Marfă.

Nici nu mai e de mirare că un fenomen foarte grav care se dezvoltă la această oră este lipsa de speranță, de încredere a românilor în capacitatea țării de a se mai redresa, în viitor, pur și simplu. Să nu mai crezi în nimic, decît în mai rău, iată adevărata rețeta a dezastrului.

Cred că una dintre falsele probleme ale României este, azi, goana disperată după încadrarea în deficitul bugetar de numai 3%; ar trebui, după părerea mea, să se riște depășirea acestui deficit în numele stimulării investițiilor, a creditării și a consumului, singurele soluții reale de punere în mișcare a economiei în momente de criză. Sigur, depășirea unui asemenea deficit ne-ar crea probleme în ce privește termenul de aderare la zona euro. Dar, dacă România se va prăbuși economic la un moment dat, oricum nu îi va mai păsa nimănui că am ratat cu brio zona respectivă și nici nu vom avea parte de sprijinul pe care mai-marii Europei s-au repezit să îl acorde Eladei.

Acum exact un an, avertizam asupra unui nărav al actualei puteri care riscă să provoace daune incomensurabile viitorului regim politic, oricare ar fi el, prin utilizarea unei strategii pe cît de perfide, pe atît de eficiente pentru Boc & comp. E vorba de demararea a zeci și zeci de proiecte, unele de mare anvergură, care presupun costuri uriașe, și se întind pe mai mulți ani, dar banii necesari nu sunt achitați în timpul mandatului actual, ci în cele care urmează.

Altfel spus, PDL dă tot mai frecvent startul unor mari investiții de stat, care să fie finalizate într-o anume măsură pînă la momentul alegerilor, pentru a se putea face tapaj electoral pe tema eficienței guvernării portocalii, dar de plătit, se va plăti abia după 2012 încolo. La fel cum tot în viitorul mandat se va plăti și grosul datoriei externe a României, contractată de guvernul Boc în ultimii doi ani. Teoretic, e posibil ca după 2012 să guverneze tot actuala putere și să tragă, tot ea, ponoasele proiectelor populiste demarate în ultima vreme. Mult mai probabil e, însă, că va veni la putere o nouă forță politică și care se va trezi obligată să deconteze lucrări de care nu o leagă absolut nimic. Unele de-a dreptul sfidătoare sau fanteziste.

Cînd au venit la putere, „n 2004, pedeliștii și liberalii au găsit visteria plină și o țară fără datorii, pentru că guvernarea pesedistă se îngrijise atent de viitor. Anul următor, însă, cine va veni, va găsi doar holdele pîrjolite și fîntînile otrăvite, ca să mă exprim ca în cartea de istorie.

Tocmai de aceea, poate nu ar fi rău să se introducă o regulă nouă, aceea ca niciun regim politic că nu antameze proiecte majore de investiții care să depășească, din punct de vedere al termenului de execuție, durata mandatului politic obținut în alegeri.
Iar acolo unde, totuși, nu se poate evita această depășire, să se obțină acordul parlamentului mai înaintea demarării lucrărilor, pentru a se da, în acest fel, și opoziției posibilitatea de a avea un cuvînt de spus în legătură cu subiecte care o pot viza în mod direct, la un moment dat. În felul acesta, s-ar evita și neplăcutele probleme legate de întreruperea cu scandal a lucrărilor dubioase, după schimbarea regimului politic, de declanșarea unor anchete, de acuzații de furt la adresa multinaționalelor șamd.